Destine aidoma

Oare cat a stat cel de sus sa ne zamilsealsca, oare cat timp i-a luat sa ne faca ceea ce suntem azi, rai, sensibili, reci sau buni, oare de ce ne-a facut din lut si ne-a lasat sa ne framantam singuri?

Oare cum a facut sa existe niste legaturi atat de stranse intre unii oameni, si atata raceala intre altii?

Oare cum reusesc doua suflete sa se intalnesca in lumea asta mare si nemarginita, sa se apropie, sa dispara si apoi sa se uneasca pentru vecie?

Cum reusesc aceste doua suflete sa aibe destine asemanatoare, cum reusesc sa se uneasca in simtiri prin atatea coincidente, cum pot sa simta aceleasi lucruri in momente diferite ale vietii?

Sunt atat de multi cei care ratacesc prin viata fara nici o noima, intrebandu-se neincetat incotro sa se indrepte, si apoi ca prin minune se intalnesc fata in fata cu o stea la care si-au pus odata o dorinta si acum acea stea le va lumina drumul ramas in viata.

Ne punem un milion de intrebari despre destinul nostru si despre ce divinitatea a hotarat pentru noi, dar nu stim sa ascultam raspunsul la aceste intrebari, nu stim sa privim aproape, si sa vedem sufletele care au grija de noi orice s-ar intampla, chiar daca ne mai iubim sau nu, chiar daca suntem departe unii de altii, acele suflete nu se despart de noi, si ne urmaresc indeaproape in toate intamplarile fericite sau triste din viata noastra.

Unele suflete au menirea sa ne stea alaturi doar ca sa ne gasim vocea interioara, doar ca sa stim sa mergem inainte, doar sa ne salveze, sa nu ne lase sa plutim in deriva in oceanul acesta imens numit viata.

Eu pot sa spun ca am gasit acest suflet, pe care imi place sa-l numesc ingerul meu cu aripile frante, sufletul care intr-un final ma va salva, si atunci cand cerul va cadea pe umerii mei stiu ca ingerul meu va fi acolo si-l va ridica, si cand ma voi simti prea subjugata de atatea suferinti, va fi de ajuns sa-i vad ochii mari si voi stii ca a inteles cum e sa fii cazut….

Nu te speria ca te iubesc, ingerul meu, nu e nimic din ceea ce stii deja, si este totul, despre ceea ce nu vei stii niciodata…

Univers incolor

Sufar de nepasare, pentru mine, ma simt vinovata pentru orice progres sau realizari pe care le fac pentru mine…

Practic simt ca nu merit prea multe, daca nu chiar nimic, niciodata….

Tolerez si accept tot ce se arunca in mine, singura, si simt ca nimeni nu ma poate ajuta, plus ca nu vreau sa impovarez pe nimeni….

Mai e ceva, nu mai vreau sa fiu eu, as vrea sa fiu altcineva, parca toata viata m-am straduit sa fiu eu, perfecta, imi place ordinea, iubesc certitudinile, promtitudinea si exactitatea, dar nu stiu de ce continui sa fac asta….

Nu stiu sa ma iubesc, chiar nu stiu, si nu inteleg cum de altii ma pot iubi, pentru unii as muta si muntii, insa pentru mine as opri timpul in loc….