Azi sting lumina!

Azi am sa sting lumina si-am sa raman pe intuneric si poate asa macar pentru o clipa am sa te simt iar langa mine, si-ai sa-mi zambesti, sa-mi spui ca o sa fie bine, si ca-n curand voi fi iar langa tine, si-atunci va fi pentru vecie, ce dor imi e de tine….

Izolare….

Si ti-ai facut un zid ce-i nemilos de mare,

Si-n interior strajerii sufletului tau,

Stau si-l pazesc si-s gata sa-si dea si ultima suflare,

Si reusesc sa urc pe el, ma zgarie izolarea ta,

Si cand sunt sus si-s pregatita sa patrund in gandul tau cel negru si poate sa-l alung,

Stau neclintita si te privesc cum iar iti stingi atatea doruri si crunte suferinti,

Cu lacrimi mari si-amare ce ochii ti-i inunda,

Si nu le stergi de teama ca vei putea vedea salvarea spiritului tau,

Si stau pe acea culme a zidului tau mare,

Si sunt neputincioasa si lasa ca nu am atata tarie sa pot sa trec acolo langa tine,

Caci imi e tare frica sa nu ma izgonesti, sa spui ca nu e bine sa-ti tulbur existenta.

Asa esti tu

”Ce faci, Țuca mea

Stii oare cat de mult imi place cand imi spui asa?”

Poate ca m-as fi indragostit de tine, intr-o alta viata, ori de-as fi fost altcineva….pentru ca ai ceva ce-ti apartine, ceva ce pe mine ma face sa te-ndragesc.

De fiecare data cand esti emotionata, cand esti in centrul privirilor, ai un fel de a deveni serioasa, faci un mic zoom cu ochii, preocupata in mod impropriu de ceea ce chipurile faceai pana atunci, iti aranjezi in mod discret bretonul cu degetul aratator, devii misterioasa si provocatoare in cel mai inocent mod posibil.

Ma asculti in timp ce vorbesc si totodata ma inunzi cu privirea ta patrunzatoare, dai din cap in semn de neaprobare, ridici mana si-o scuturi usor mimand negatia.

Cand avem vreo neintelegere sfarsim prin a ne cere scuze, numai noi stim cat am petrecut gandindu-ne la cum au sunat vorbele noastre.

Taci si te lupti neincetat cu tine, caci simt cand sufletul iti plange dar sunt incapabila sa ti-l alin, uneori as vrea sa-ti stau aproape si sa tac, noi stim mai bine decat altii cum sa facem asta.

Ai un stil incomparabil cu altceva ce-ar exista, zambesti cu tot sufletul sau plangi din toti rarunchii, ma acoperi cu o dragoste coplesitoare ori ma tii la distanta ridicand cel mai solid zid pe care-l strici imediat ce simti ca ma pierzi.

Uneori tind sa cred c-avem acelasi suflet, aceiasi inima brazdata de cute adanci, de rani ce sangereaza, si totusi nu suntem la fel, acum cativa ani aceasta afirmatie m-ar fi speriat, ar fi-nsemnat sfarsitul, insa acum imi joaca doar un zambet pe buze.

As vrea sa nu te sperii ca te citesc atat de bine, n-as vrea sa te acoperi de teama ca voi descoperi ceva ce nu imi place.

De atatea ori spui NU, nu stii ori nu vrei sa poti sa spui si altceva, zambesti si lasi, asculti mult, si taci.

Ai inteles cum imi e sufletul si nu-ti place sa insisti, ma supar pe tine, dar stii ca ma intorc, si-o luam de la inceput cu sute de mesaje si ore de vorbit, si ce-i cu asta, inchid si parca nu ti-am spus nimic.

”TQ, si-mi place ca tu stii ce-nseamna asta”