Destine aidoma

Oare cat a stat cel de sus sa ne zamilsealsca, oare cat timp i-a luat sa ne faca ceea ce suntem azi, rai, sensibili, reci sau buni, oare de ce ne-a facut din lut si ne-a lasat sa ne framantam singuri?

Oare cum a facut sa existe niste legaturi atat de stranse intre unii oameni, si atata raceala intre altii?

Oare cum reusesc doua suflete sa se intalnesca in lumea asta mare si nemarginita, sa se apropie, sa dispara si apoi sa se uneasca pentru vecie?

Cum reusesc aceste doua suflete sa aibe destine asemanatoare, cum reusesc sa se uneasca in simtiri prin atatea coincidente, cum pot sa simta aceleasi lucruri in momente diferite ale vietii?

Sunt atat de multi cei care ratacesc prin viata fara nici o noima, intrebandu-se neincetat incotro sa se indrepte, si apoi ca prin minune se intalnesc fata in fata cu o stea la care si-au pus odata o dorinta si acum acea stea le va lumina drumul ramas in viata.

Ne punem un milion de intrebari despre destinul nostru si despre ce divinitatea a hotarat pentru noi, dar nu stim sa ascultam raspunsul la aceste intrebari, nu stim sa privim aproape, si sa vedem sufletele care au grija de noi orice s-ar intampla, chiar daca ne mai iubim sau nu, chiar daca suntem departe unii de altii, acele suflete nu se despart de noi, si ne urmaresc indeaproape in toate intamplarile fericite sau triste din viata noastra.

Unele suflete au menirea sa ne stea alaturi doar ca sa ne gasim vocea interioara, doar ca sa stim sa mergem inainte, doar sa ne salveze, sa nu ne lase sa plutim in deriva in oceanul acesta imens numit viata.

Eu pot sa spun ca am gasit acest suflet, pe care imi place sa-l numesc ingerul meu cu aripile frante, sufletul care intr-un final ma va salva, si atunci cand cerul va cadea pe umerii mei stiu ca ingerul meu va fi acolo si-l va ridica, si cand ma voi simti prea subjugata de atatea suferinti, va fi de ajuns sa-i vad ochii mari si voi stii ca a inteles cum e sa fii cazut….

Nu te speria ca te iubesc, ingerul meu, nu e nimic din ceea ce stii deja, si este totul, despre ceea ce nu vei stii niciodata…

Intuneric

Exista un loc in interiorul meu, pe care-l stiu doar eu, nu e placut acolo, nimeni nu a indraznit sa patrunda acolo, decat eu; daca ti l-as arata, oare ai fugi de mine? sau ai sta chiar daca doare, chiar daca as  incerca sa te alung de acolo, te-ai intoarce inapoi si mi-ai aminti cine sunt cu adevarat, te rog adu-mi aminte cine sunt, atunci cand uit de mine….

Un semn, atat….

Ma intreb oare cum putem sa nu ne facem timp pentru cei la care tinem, cum putem sa spunem imi pare rau, am avut treaba si nu am mai apucat sa te sun?
Dar oare in momentele acelea cand ai fost asa de ocupata nu ai avut nici un ragaz, nici un moment cand poate ai avut timp sa te gandesti la altele, mai putin la mine, oare nu te-ai oprit putin din treburile cotidiene si nu te-ai uitat in gol, nu te-ai gandit la nimic amuzant, nu ai avut timp sa zambesti de ceva ce ti-ai adus aminte?
Oare nu crezi ca deranjeaza cand promiti si stii ca nu esti in stare sa te tii de cuvant, oare nu cumva te minti pe tine si apoi pe cei din jurul tau?
O sa spui ca pun un pret prea mare pe asta, o sa spui ca ma supar prea repede, o sa spui „credeam ca esti altfel”; poate, dar am nevoie de tine sa merg mai departe, am nevoie sa stiu ca esti bine, si daca n-ai mai fii…. langa mine, as ramane mai singura ca acum, as iubi intunericul mai mult decat acum, poate m-as confunda cu el si cu raceala lui….