M-am hotarat sa va spun o poveste, pe care am trait-o pe propria-mi piele acum multi ani, de Craciun.
Aceasta sarbatoare, oricat de rece, nesuferit si harb ai fi tot te face sa iti doresti macar sa fii mai bun si sa intelegi ca e o sarbatoare in care nu numai ca primesti, dar cel mai frumos ar fi sa daruiesti.
Nu pentru toti aceasta sarbatoare inseamna ceva frumos, stiu eu o masca care nu va mai iubi Craciunul asa cum o facea pana acum, pentru ca a pierdut ceva ce viata asta nedreapta uneori, nu-i va mai putea darui odata ce i l-a rapit.
In acel Ajun de Craciun ne-am hotarat sa mergem la biserica, acolo unde mai tarziu am cunoscut fericirea, m-am cununat si mi-am botezat micuta. Parintele invitase niste suflete nevinovate de la o casa de copii, sa ne incante cu colindele sfante si noi urma sa aducem fiecare ce putem si sa le oferim acelor copii cu care soarta a fost prea cruda, o mica bucurie care sa-i mai faca sa uite calvarul in care traiesc fara vina lor.
Bisericuta unde mergem este in totalitate din lemn si in seara aceea se incadra perfect in peisajul mirific de iarna, cand zapada aplecase bradutii de omat, sa nu mai spun ca si ningea, o seara perfecta, asa cum imi place mie sa cred, cand ninge, parca pana si ingerii coborasera din cer sa asiste la spectacol.
Am intrat, era asa cald, si m-a cuprins o liniste ce zguduia pana si un suflet rece, bradul era pregatit, cu multe cadouri sub el, mosul isi facuse timp pentru copii cu sufletele pure si venise mai devreme.
Copii au intrat spasiti ca intr-un sanctuar constienti de toata sfintenia lacasului, s-au asezat frumos pe langa brad si au inceput timid sa cante, fiecare cum se pricepea mai bine, se uitau atenti si oarecum tematori la cea care ii insotea, sa nu cumva sa greseasca ceva.
Ma uitam la ei, erau asa de simpli, insa pe fetele lor se citea bucuria, erau pe „scena Domnului” si mai aveau si spectatori, ce asistau cuminti in picioare, in semn de respect si se bucurau de glasurile lor de copii prea batuti de soarta.
Intre ei am zarit un baietel, nu cred ca avea mai mult de 8 anisori, blondut si cu niste ochi albastrii in care puteai sa te pierzi cu usurinta, era rosu in obraji, pesemne ca ii fusese destul de frig pe drum, era imbracat modest, probabil ca nu a vazut niciodata vreo hainuta noua careia sa aiba placerea de a-i rupe eticheta si de a fi mandru s-o poarte pentru prima oara.
Cred ca ne-am placut reciproc, caci tot „spectacolul”, nu si-a mai luat ochii de la mine.
A venit si finalul, cu multe aplauze, zambete si felicitari pentru ei, minuni cu un destin frant mult prea devreme; l-am cautat cu privirea si nu-l mai vedeam, vroiam sa-i dau niste banuti, nu stiu ce mi-am imaginat ca ar putea face cu ei acolo in casa lor mare, insa vroiam sa simta ca are inca ceva in seara asta magica.
L-am zarit intr-un final, m-am dus la el, l-am felicitat pentru tot, i-am spus ca e tare frumos, in tot acest timp a primit toate laudele cu ochii in pamant, apoi i-am intins banutii, ce a urmat m-a zguduit total; m-a luat in brate, am ingenuncheat in fata lui, si-i simteam manutele mici si neajutorate cum ma strangeau de gat, si parca nu mai vroiam sa-mi dea drumul; am inceput sa tremur, nu mai puteam sa ma ridic; s-a uitat in ochii mei si mi-a spus, o sa pun banii aici in captuseala de la haina, sa nu-i gaseasca baietii mai mari, ca mi-i fura si ma bat….
Nu-mi place sa ma vada lumea plangand, insa fara sa ma mai pot controla, am simtit o lacrima pe obraz, care reusise sa evadeze, am iesit repede afara sa simt raceala iernii, sa-mi revin….
Chiar si acum mai mai gandesc la tine, inger cu ochii albastri, si sper ca esti bine, prefer sa ma gandesc asa la tine, asa cum erai in seara aia minunata de Craciun, cand poate pentru cateva secunde ai fost si tu fericit….
