Scrisoare catre dumneavoastra

Va scriu pentru ca ma apasa suferinta ei si strigatul de ajutor, oare stiti toate astea?

Isi odihneste sufletul in amintirile cu dumneavoastra, va striga cu disperare numele de tata,

Va multumeste, insa cuvintele o ard pentru ca nu le-a spus la timpul potrivit,

Tavalugul neputintei i-a cuprins trupul plapand si rataceste prin carari de ploi,

Ar vrea sa fauresca o scara, sa urce in fiecare seara, sa fure-o imbratisare, sa mai petreaca o farama de timp in doi,

I-a ingenucheat sufletul, are cicatrici si rani adanci lasate de durerea singuratatii,

Isi doreste sa ramana agatata in timp, plange turbat si zgomotos,

Si-ar vrea sa nu o mai apese dorul ce-i ia si ultima gura de aer,

Si-a plecat in gand de-atatea ori, s-a rupt de inima, de chin, rememorand durerea,

Ar vrea sa lase totul, sa uite, sa nu se mai intoarca,

Si se intreaba neincetat, de acolo unde sunteti, o mai vedeti?, O mai cautati? O mai stiti?

Neputinta

E intuneric, nu stiu unde sunt, nu e nimeni in jurul meu si mi-e frica. Stiu ca undeva acolo, mult  mai in fata e lumina si e cineva la care trebuie sa ajung. Dar nu pot . Picioarele imi sunt intepenite, nu ma pot misca, inima imi bate tare. Incerc sa ma misc, vreau sa alerg dar merg cu incetinitorul. Parca am o suta de tone. Si intunericul ma inconjoara rece si nemilos. Abia fac 2 pasi, ma tarasc cu eforturi supraomenesti dar degeaba. Lacrimile imi ingheata pe obraji. Chiar nu ma poate ajuta nimeni? Nu mai  vreau aici, vreau acolo, la lumina. Mi-e frig si mi-e dor. Un dor nebun. Nici nu stiu cum am ajuns aici.Nici nu mai stiu cine sunt. Sunt dor, sunt durere, sunt lacrima. Nu stiu cat mai pot rezista. Nici macar nu mai incerc sa inaintez. E prea greu.  Ma intind  pe caldaramul rece, cu o durere surda in piept.Parca frigul nu ma mai deranjeaza  ..incet…incet ma cuprinde linistea. Durerea dispare si parca plutesc. Deja e mai bine. Parca nu mai conteaza nimic. Nimic. Decat poate gandul ca te voi vedea. Te voi vedea? Vino si ajuta-ma, te rog, intinde-mi mana si scoate-ma din prapastia durerii…..

Atunci cand pierdem pe cineva drag….

Telefonul suna strigand din toti rarunchii disperarea, raspunzi fericit ca il mai auzi inca o data pe prietenul tau ce-l stiai bolnav, in locul vocii calde ce-o asteptai se aud multe suspine ingramadite in lacrimi ce se inoada necontenit in barbie.

Inima incepe sa-ti bata intr-un ritm alert, simti un nod in gat si parca ti se taie respiratia, si atunci auzi ca dintr-o prapastie cuvintele acelea care iti ingheata inima ….

Inchizi telefonul cu mainile tremurande si incepi procesul de transformare, in prima etapa: nu iti vine sa crezi, nu poti sa accepti. Apoi ti se pare nedrept si esti complet sigur ca ceea ce s-a intamplat nu se justifica, nu e corect.

Si negasind nici o rezolvare te interiorizezi, nu mai ai chef de nimic, te simti obosit, ai insomnii, ai chef sa te ascunzi intr-un colt unde sa nu te vada si sa nu te deranjeze nimeni, si simti ca esti pierdut pe undeva in trecut unde candva iti era asa de bine.

De fiecare data cand pierdem pe cineva plangem de nervi si de neputinta, pentru ca ne dam seama ca ceea ce ar fi meritat acel om din partea noastra, nu a primit.

Atunci ne pare rău că nu i-am arătat mai mult respect, dragoste, apreciere, zâmbete, vorbe bune, susţinere.

Sad….

Why do I lie myself every day that tomorrow everything it’s going to be ok?

Today I wish I could dissapear, and for sure tomorow everything will be ok.

Oh fuck off, today i`m sad….

De ziua ta!

 

Ai avut parte de atatea furtuni, iar valurile involburate ti-au izbit tarmul sufletului cu atata putere incat de multe ori ai cazut in genunchi sfasiata de durere.

Ai parut ca nu te-ai lasat doborata de nici o suferinta, ai zambit desi ochii iti plangeau tristetea arborata in suflet

Stii sa iubesti fara conditii, sa vorbesti fara intentii, sa daruiesti fara motive, sa tii la cineva fara explicatii.

Ai stiut sa-mi iei o parte din inima, ai pus-o langa a ta sa se intregeasca, si mi-ai vindecat sufletul ce nu se stia bolnav.

Sunt fericita ca am ales cararea care m-a dus catre tine, si de-as lua-o de la inceput as merge pe acelasi drum alaturi de tine.

Ai fost “tu” tot timpul, chiar daca am fost departe pentru o vreme, te-am privit mereu in gand, si lumea s-a gandit la fel pentru noi.

E greu să-i explici cuiva şi chiar ţie însuţi de multe ori, de ce simţi nevoia să stai alaturi de un om, să te-apropii de el şi nu de altul, asa ca n-am sa incerc sa deslusesc ceva ce nici eu nu inteleg, imi deschid sufletul larg, trag aer in piept, si-ti spun:

La multi ani, sufletel!

Cum?

Cum poti exprima durerea? Cum ii poti face pe ceilalti sa inteleaga ca  tu nu mai esti tu? Ca nu mai esti nimic, doar un trup care incearca sa supravietuiasca cu sufletul sfasiat de deznadejde? Cum poti sa explici  ca nu mai poti zambi, ca nu mai poti rade, ca nu te mai poti bucura si ca totul  ti se pare o piesa de teatru in care joci. Nu poti! Stiu doar ca rolul pe care il joc ,acum, nu mai pacaleste pe nimeni iar  masca pe care o port nu ma  mai poate ascunde,  zambetul pe care il afisez  e fals si  nu mai pot continua.  Nu stiu cum sa alung dorul din inima mea, nu stiu cum sa continui fara tine, nu stiu cum de mai respir, nu stiu cum de nu mi-au secat lacrimile pana acum, inca ud perna in fiecare seara, inca durerea din piept ma seaca.  Ma gandesc la tine mereu, esti prezent in gandul meu si nu-ti pot da drumul.  Imi pare rau pentru tot. Sunt slaba, nu sunt deloc puternica si timpul nu mi-a vindecat ranile.  Mi-e frig si mi-e teama….teama ca nu voi mai fi niciodata cum eram, ajuta-ma, te rog. Inchid ochii si incerc sa simt din nou caldura mainii tale. Dar nu o mai pot simti. Totul e rece in jur. Pasii ma conduc spre nicaieri. E intuneric in jur si tristete. Vantul alearga hoinar si imprastie frunzele ce se astern moarte la picioarele mele. E toamna, tata. Si tu nu esti cu mine…..

 

Cuvintele tale

 „Of ca grele mai sunt pietrele si simt ca se rupe funia ce le tine….”

„Te voi ajuta si-ti voi tine şi eu funia,

Iţi voi şterge lacrimile ce se vor innoda cu ale mele,

Iţi voi opri tremurul mâinilor cu ajutorul mâinilor mele,

Te voi lua în braţe şi sufletele noastre se vor atinge şi-si vor alunga frica  si teama si vor înţelege că în lumea asta nu mai sunt singure.

De acum încolo vor fi doar un singur suflet.

For ever and ever.”

M-am pierdut

 

Oare nu m-am pierdut pe drum, in timp ce-ti tineam tortele aprinse,

Sperand ca vei veni cat ele vor arde in noapte,

Dar ti-ai inchis ochii satula de-atata galagie,

Incat n-ai mai vazut lumina din faclie.

Am renuntat usor crezand ca nu mai vrei sa vii,

Si-am aruncat un foc in toata lumea, sperand ca vei vedea lumina,

Am pus in ea un amalgam de teama si de dor,

Pacat ca am orbit de-atata asteptare….

Teama

Stiu, poate n-am dreptate, dar imi e teama….

Poate intr-o zi vei realiza ca tot ce ne-a legat s-a transformat in vid,

Si-atunci as vrea sa ploua si asa n-ai mai zari lacrimile ce curg de-a valma pe cararea obrajilor mei,

Si-ai crede ca sunt picaturi de roua ce imi oblojesc sufletul uitat de timpul care ne-a despartit.

Tacerea ta m-ar omori caci mi-ar striga durerea uitata undeva-n adancul inimii.

De ma vei striga….

De ma vei striga, te voi auzi, chiar daca nu voi mai fi….

Am sa iti stau cu grija langa pleoape, si-am sa-ti opresc lacrimile ce vor sa-ti rupa obrajii,

Am sa-ti opresc mainile din freamat, si am sa le mangai,

Ai sa-mi auzi cuvintele si iti vei alina grijile cu amintirea mea,

Am sa-ti alung cosmarurile si am sa iti dau in schimb doar stele,

De ma vei chema, am sa vin, chiar daca nu voi mai fi….