Destine aidoma

Oare cat a stat cel de sus sa ne zamilsealsca, oare cat timp i-a luat sa ne faca ceea ce suntem azi, rai, sensibili, reci sau buni, oare de ce ne-a facut din lut si ne-a lasat sa ne framantam singuri?

Oare cum a facut sa existe niste legaturi atat de stranse intre unii oameni, si atata raceala intre altii?

Oare cum reusesc doua suflete sa se intalnesca in lumea asta mare si nemarginita, sa se apropie, sa dispara si apoi sa se uneasca pentru vecie?

Cum reusesc aceste doua suflete sa aibe destine asemanatoare, cum reusesc sa se uneasca in simtiri prin atatea coincidente, cum pot sa simta aceleasi lucruri in momente diferite ale vietii?

Sunt atat de multi cei care ratacesc prin viata fara nici o noima, intrebandu-se neincetat incotro sa se indrepte, si apoi ca prin minune se intalnesc fata in fata cu o stea la care si-au pus odata o dorinta si acum acea stea le va lumina drumul ramas in viata.

Ne punem un milion de intrebari despre destinul nostru si despre ce divinitatea a hotarat pentru noi, dar nu stim sa ascultam raspunsul la aceste intrebari, nu stim sa privim aproape, si sa vedem sufletele care au grija de noi orice s-ar intampla, chiar daca ne mai iubim sau nu, chiar daca suntem departe unii de altii, acele suflete nu se despart de noi, si ne urmaresc indeaproape in toate intamplarile fericite sau triste din viata noastra.

Unele suflete au menirea sa ne stea alaturi doar ca sa ne gasim vocea interioara, doar ca sa stim sa mergem inainte, doar sa ne salveze, sa nu ne lase sa plutim in deriva in oceanul acesta imens numit viata.

Eu pot sa spun ca am gasit acest suflet, pe care imi place sa-l numesc ingerul meu cu aripile frante, sufletul care intr-un final ma va salva, si atunci cand cerul va cadea pe umerii mei stiu ca ingerul meu va fi acolo si-l va ridica, si cand ma voi simti prea subjugata de atatea suferinti, va fi de ajuns sa-i vad ochii mari si voi stii ca a inteles cum e sa fii cazut….

Nu te speria ca te iubesc, ingerul meu, nu e nimic din ceea ce stii deja, si este totul, despre ceea ce nu vei stii niciodata…

Imposibilul sau tu

De ce a trebuit sa apari in viata mea lipsita de culoare si sentimente?

De ce acum eu trebuie sa ma zbat intre tine, intre noi?

De ce de fiecare data imi cauti privirea si ma obligi sa sufar de dorinta?

De ce e ca si cum mi-ai lua barbia-n mana si m-ai sili sa-mi ridic ochii catre tine?

De ce cand ma gandesc la tine, apari si ma dezrobesti de tot ce am cladit pana atunci, de ziduri ridicate impotriva ta, cu atata suferinta?

De ce cand iau paharul sa ti-l umplu, as vrea sa il ating doar sa-ti simt caldura buzelor?

De ce ma privesti pe ascuns, desi te vad in coltul mintii?

De ce daca n-ai fi, as muri putin cate putin si-atunci cand esti, imi vine sa dispar, s-ajung la tine-n brate?

De ce nu stiu ce sa ma fac cu tine, de ce-ai mai fi, de ce eu mai respir….

Univers incolor

Sufar de nepasare, pentru mine, ma simt vinovata pentru orice progres sau realizari pe care le fac pentru mine…

Practic simt ca nu merit prea multe, daca nu chiar nimic, niciodata….

Tolerez si accept tot ce se arunca in mine, singura, si simt ca nimeni nu ma poate ajuta, plus ca nu vreau sa impovarez pe nimeni….

Mai e ceva, nu mai vreau sa fiu eu, as vrea sa fiu altcineva, parca toata viata m-am straduit sa fiu eu, perfecta, imi place ordinea, iubesc certitudinile, promtitudinea si exactitatea, dar nu stiu de ce continui sa fac asta….

Nu stiu sa ma iubesc, chiar nu stiu, si nu inteleg cum de altii ma pot iubi, pentru unii as muta si muntii, insa pentru mine as opri timpul in loc….

Thank you P!NK

„Nobody knows
Nobody knows but me
That I sometimes cry
If I could pretend that I’m asleep
When my tears start to fall
I peek out from behind these walls
I think nobody knows
Nobody knows no

Nobody likes
Nobody likes to lose their inner voice
The one I used to hear before my life
Made a choice
But I think nobody knows
No no
Nobody knows
No

Baby
Oh the secret’s safe with me
There’s nowhere else in the world that I could ever be
And baby don’t it feel like I’m all alone
Who’s gonna be there after the last angel has flown
And I’ve lost my way back home
I think nobody knows no
I said nobody knows
Nobody cares

It’s win or lose not how you play the game
And the road to darkness has a way
Of always knowing my name
But I think nobody knows
No no
Nobody knows no no no no

Baby
Oh the secret’s safe with me
There’s nowhere else in the world that I could ever be
And baby don’t it feel like I’m all alone
Who’s gonna be there after the last angel has flown
And I’ve lost my way back home
And oh no no no no
Nobody knows
No no no no no no

Tomorrow I’ll be there my friend
I’ll wake up and start all over again
When everybody else is gone
No no no

Nobody knows
Nobody knows the rhythem of my heart
The way I do when I’m lying in the dark
And the world is asleep
I thïnk nobody knows
Nobody knows
Nobody knows but me
Me”

P!NK-NOBODY KNOWS

Alone

„Alone is the world, as i am cold,
 Alone is the fear just not told,
 Alone I lay awake and think,
 Alone I`m in so much pain,
 Alone I dream of what will come,
 Alone I fear of what I`ve done,
 Alone I am just a worthless soul,
 Alone in the mornings I wake,
 Alone I sit and stare,
 Alone I think upon my thoughts,
 Alone I cry out but no one hears,
 Alone I try to understand why,
 Alone in the darkness,
 Alone I feel afraid,
 Alone I want to be someone else,
 Alone I share my secrets,
 Alone I watch over my shadow,
Alone is how i am today….”

You

„The words have been drained from this pencil
Sweet words that I want to give you
I can’t sleep until
I tell you
Goodnight my love
When we’re together, I feel perfect
I’ve been right behind you
Now I’ll always be right beside you
Now that you love me, I love myself
I never thought I would say this
I never thought there’d be YOU!”

Dor de tine!

Imi e dor de tine cand ceva bun mi se intampla, pentru ca esti persoana cu care vreau sa impart asta.

Imi e  dor de tine cand ceva ma nelinisteste, pentru ca esti persoana care ma intelege atat de bine.

Imi e dor de tine cand plang sau rad, pentru ca tu esti persoana care imi face zambetul mai frumos si lacrimile sa dispara.

De ce a nins azi?

Azi dimineata,  m-am ridicat din pat  si m-am uitat pe geam. Peisajul de iarna m-a izbit brusc trezindu-ma la realitate. Zapada se asternuse din noapte peste tot, inclusiv peste sufletul meu. Frigul si vantul ce bate stingher oricum  pusesera   stapanire peste inima mea demult. Sufletul era imbracat deja  intr-o haina neagra si rece.  De ce a mai nins? De ce tocmai azi? Va spun eu de ce!  Fiindca uneori viata este ironica  si fiindca azi trebuia sa fie exact ca acum 3 luni, a doua zi de Craciun,  cand  un suflet drag m-a parasit si a plecat pentru totdeauna in lumea ingerilor. A plecat si mi-a lasat o tristete fara sfarsit , o inima sfaramata in mii de bucatele si o imensa ura pentru anotimpul alb pe care inainte il adoram. De acum acea zi din decembrie cand toti se bucura de sarbatori, de familie, cand se iarta tot si toate, cand nu mai conteaza decat faptele bune, de acum acea zi pentru mine  va fi ziua cand el a plecat de langa mine.  Discret si tacut asa cum a fost toata viata, un om pe care l-am iubit enorm, un om care a avut incredere in mine atunci cand altii nu au avut, un om care se exprima mai mult prin priviri decat prin vorbe.

Asa ca  “azi” a fost ca “atunci”. Parca am retrait totul. Mii de imagini mi-au strabatut mintea: zapada alba, oamenii imbracati in negru luandu-ma in brate si consolandu-ma, mama plangand, lumanari aprinse….…si el. Acolo, stand nemiscat, intins, parca dormind. Si eu tinandu-l de mana asa cum il tinusem toata noaptea cand inca inima ii mai batea., sperand ca el stie ca sunt acolo cu el.  Uitandu-ma la el, si punandu-i  un trandafir rosu pe piept in timp ce prin minte imi umblau imagini cu noi:  noi in parc impreuna,  eu  copil fericit fiindca ma  imbracase in rochita mea preferata si el tinandu-ma protector de mana, noi in masina incercand sa-l conving sa ma invete sa conduc…. noi la cofetarie cumparandu-mi prajitura dorita cu ciocolata…noi….noi…..noi.  Totul ca intr-o poveste de cosmar. Ca intr-un vis din care nu puteam sa ma trezesc. In care am ramas si azi …blocata. Si asa va fi mereu. Fiindca “noi” nu mai exista, cel putin deocamdata.  Sunt doar eu. Sau ce a mai ramas din mine. Sunt doar o umbra a celei care am fost. Fiecare zi e o zi fara el. Vorbesc, rad, glumesc dar toate astea sunt doar  de suprafata. Fiindca in interior sunt doar lacrimi…….. si suspine ……..si dor……si suferinta…..Poate doar ochii imi tradeaza durerea. Pana ne vom reintalni. Odihneste-te in pace, tata! Iubirea mea pentru tine nu va muri niciodata!

Iti multumesc!

Iti multumesc tie, ingerul meu cu aripile frante, pentru ideea acestui blog, iti multumesc, ca fara sa iti dai seama, mi-ai dat ocazia sa pot sa spun toate gandurile ce-mi strabat  mintea, sa-mi descarc sufletul de emotii si de tot ce ma apasa, sa stie nu numai lumea dar si TU….

Copil abandonat

M-am hotarat sa va spun o poveste, pe care am trait-o pe propria-mi piele acum multi ani, de Craciun.

Aceasta sarbatoare, oricat de rece, nesuferit si harb ai fi tot te face sa iti doresti macar sa fii mai bun si sa intelegi ca e o sarbatoare in care nu numai ca primesti, dar cel mai frumos ar fi sa daruiesti.

Nu pentru toti aceasta sarbatoare inseamna ceva frumos, stiu eu o masca care nu va mai iubi Craciunul asa cum o facea pana acum, pentru ca a pierdut ceva ce viata asta nedreapta uneori, nu-i va mai putea darui odata ce i l-a rapit.

In acel Ajun de Craciun ne-am hotarat sa mergem la biserica, acolo unde mai tarziu am cunoscut fericirea, m-am cununat si mi-am botezat micuta. Parintele invitase niste suflete nevinovate de la o casa de copii, sa ne incante cu colindele sfante si noi urma sa aducem fiecare ce putem si sa le oferim acelor copii cu care soarta a fost prea cruda, o mica bucurie care sa-i mai faca sa uite calvarul in care traiesc fara vina lor.

Bisericuta unde mergem este in totalitate din lemn si in seara aceea se incadra perfect in peisajul mirific de iarna, cand zapada aplecase bradutii de omat, sa nu mai spun ca si ningea, o seara perfecta, asa cum imi place mie sa cred, cand ninge, parca pana si ingerii coborasera din cer sa asiste la spectacol.

Am intrat, era asa cald, si m-a cuprins o liniste ce zguduia pana si un suflet rece, bradul era pregatit, cu multe cadouri sub el, mosul isi facuse timp pentru copii cu sufletele pure si venise mai devreme.

Copii au intrat spasiti ca intr-un sanctuar constienti de toata sfintenia lacasului, s-au asezat frumos pe langa brad si au inceput timid sa cante, fiecare cum se pricepea mai bine, se uitau atenti si oarecum tematori la cea care ii insotea, sa nu cumva sa greseasca ceva.

Ma uitam la ei, erau asa de simpli, insa pe fetele lor se citea bucuria, erau pe „scena Domnului” si mai aveau si spectatori, ce asistau cuminti in picioare, in semn de respect si se bucurau de glasurile lor de copii prea batuti de soarta.

Intre ei am zarit un baietel, nu cred ca avea mai mult de 8 anisori, blondut si cu niste ochi albastrii in care puteai sa te pierzi cu usurinta, era rosu in obraji, pesemne ca ii fusese destul de frig pe drum, era imbracat modest, probabil ca nu a vazut niciodata vreo hainuta noua careia sa aiba placerea de a-i rupe eticheta si de a fi mandru s-o poarte pentru prima oara.

Cred ca ne-am placut reciproc, caci tot „spectacolul”, nu si-a mai luat ochii de la mine.

A venit si finalul, cu multe aplauze, zambete si felicitari pentru ei, minuni cu un destin frant mult prea devreme; l-am cautat cu privirea si nu-l mai vedeam, vroiam sa-i dau niste banuti, nu stiu ce mi-am imaginat ca ar putea face cu ei acolo in casa lor mare, insa vroiam sa simta ca are inca ceva in seara asta magica.

L-am zarit intr-un final, m-am dus la el, l-am felicitat pentru tot, i-am spus ca e tare frumos, in tot acest timp a primit toate laudele cu ochii in pamant, apoi i-am intins banutii,  ce a urmat m-a zguduit total; m-a luat in brate, am ingenuncheat in fata lui, si-i simteam manutele mici si neajutorate cum ma strangeau de gat, si parca nu mai vroiam sa-mi dea drumul; am inceput sa tremur, nu mai puteam sa ma ridic; s-a uitat in ochii mei si mi-a spus, o sa pun banii aici in captuseala de la haina, sa nu-i gaseasca baietii mai mari, ca mi-i fura si ma bat….

Nu-mi place sa ma vada lumea plangand, insa fara sa ma mai pot controla, am simtit o lacrima pe obraz, care reusise sa evadeze, am iesit repede afara sa simt raceala iernii, sa-mi revin….

Chiar si acum mai mai gandesc la tine, inger cu ochii albastri, si sper ca esti bine, prefer sa ma gandesc asa la tine, asa cum erai in seara aia minunata de Craciun, cand poate pentru cateva secunde ai fost si tu fericit….